Olanda a părăsit încă din 16-imi Campionatul Mondial. Chiar dacă a întâlnit unul dintre cei mai dificili adversari, Maroc, e greu de înțeles cum o echipă cu pretențiile și tradițiile ei nu a putut face pasul în optimi. Într-un meci decisiv, în care avea nevoie de curaj și soluții ofensive, „Portocala mecanică” a părut mai degrabă blocată între frică și ezitare. Deciziile lui Ronald Koeman (63 de ani) au lăsat impresia unei naționale care a renunțat înainte să joace cu adevărat.

Avea și Olanda trei fani în România la CM 2026: MM Stoica, Cleo Vaiscovici și eu. Probabil eu eram cel mai mare dintre ei. Mi-a fost teamă să mă uit la meci, presimțind dezastrul care urma. De fapt, îl simțeam încă dinaintea Mondialului și, mai ales, după primul meci, cel cu Japonia. Sabotorul de serviciu, omul care, în opinia mea, a contribuit la declinul Barcelonei din urmă cu câțiva ani, Ronald Koeman, a reușit să ducă și Olanda într-o direcție greșită, deși vorbim despre o echipă cu un potențial uriaș. În multe momente a părut chiar că își dorește să fie eliminată.

Olanda este naționala pe care o apreciez tocmai pentru identitatea ei: un fotbal ofensiv, spectaculos, bazat pe forță, viteză și curaj. Dovadă stau meciurile doi și trei din faza grupelor, când a fost una dintre puținele echipe de la acest Mondial care chiar au arătat fotbal. Oricât de bun și periculos este Marocul, e totuși Maroc. Tu ești Olanda. Nu poți să te baricadezi tot meciul în propriul careu și să speri că nu vei fi pedepsit.

Când am văzut echipa de start, am avut pentru o clipă impresia că Koeman știe ce face. Olanda a jucat de multe ori bine cu trei fundași, iar primul gând a fost că încearcă să echilibreze o echipă care primise gol în toate meciurile de la acest turneu final. Un alt semn de întrebare era lăsarea pe bancă a lui Tijjani Reijnders, cel mai ofensiv mijlocaș din trio-ul obișnuit cu De Jong și Gravenberch.

Din păcate, alegerile neinspirate ale lui Koeman au continuat până în ultimul minut petrecut de Olanda la CM 2026. Când am văzut rezultatul și desfășurarea, nu m-a surprins scorul, ci faptul că, într-un meci decisiv, nici Reijnders, nici Depay, nici Malen, nici Noa Lang și nici Til nu au intrat pe teren. Ai nevoie de gol, ai jucători ofensivi pe bancă și alegi să nu folosești niciunul dintre ei. Este genul de decizie greu de explicat logic și care îți lasă impresia că meciul a fost abandonat dinainte de fluierul final.

Un alt mare minus al acestei generații olandeze, pe care, cu un alt selecționer, o vedeam mergând mult mai departe, a fost nu doar absența lui Xavi Simons, care, sunt convins, ar fi adus acel plus de fantezie atât de necesar, ci și lipsa unui număr 9 autentic. De ani buni, într-un mod greu de explicat pentru o țară cu tradiția Olandei, postul de atacant central a rămas descoperit. Pare că școala olandeză de vârfuri s-a oprit odată cu retragerile lui van Persie, Huntelaar sau Kuyt.

Cu toate acestea, în lot l-ai avut pe Memphis Depay, golgheterul all-time al naționalei, care, ce-i drept, acum joacă în Brazilia, la Corinthians. Aș vrea sincer să aud explicațiile lui Koeman în privința lui. Dacă nu era accidentat și tot l-ai convocat, nu pot înțelege cum i-ai acordat atât de puține minute la acest turneu final. Iar într-un meci decisiv, să nu îl folosești absolut deloc rămâne, pentru mine, greu de justificat.

Cu o posesie de doar 30% în fața Marocului, Olanda a părut, în multe momente, o echipă resemnată. Mi-aș fi dorit, măcar, ca finalul să fie de partea lui Bart Verbruggen, cel mai bun portar al batavilor de la van der Sar încoace și omul care a oferit probabil parada turneului, o intervenție world class, în acel moment în care părea că Olanda mai poate schimba ceva. A fost clipa în care „Portocala mecanică” a mai dat un semn de viață.

Norocul a înclinat însă balanța spre Maroc. Rahimi, cel care ratase inițial în fața lui Verbruggen, a ajuns să decidă la loviturile de departajare, într-un mod aproape ironic, mingea intrând în poartă după o fază în care părea că portarul de la Brighton pusese, din nou, stop. Într-o zi în care Olanda a părut că își pierde identitatea, Verbruggen a fost unul dintre puținele repere clare. Iar asta spune destul de mult despre tot contextul.